1.
la noi se gandesc oamenii atunci cand isi doresc sa fie ceva dincolo de moarte,
la noi se gandesc oamenii atunci cand vor ca varful muntelui sa nu fie cel mai inalt loc de pe planeta,
la noi se gandesc oamenii atunci se gandesc la ale lor fapte,
la noi se gandesc oamenii cand arunca o tigara, arunca si o bricheta.

de fapt, oamenii nu se gandesc la noi, oamenii nu ne cunosc,
ei nu ne-au vazut vreodata sa fi fost candva pe undeva.
dar suntem intr-o lume in care vesnicia e in sinonimie cu noi, si parca “noi” e un termen prea general, prea sarac, prea umil, pentru cel mai bogat pom fructifer ce-ar fi putut exista. pom ce ar hrani toti acei “oameni” despre care iti spun.

de-asta iti repet ca o iubire ca a noastra doar de moarte va fi despartita.
poate ca ne vom si satura pana atunci.
sau poate ca n-o vom face
si ne vom aventura ca de fiecare data in aceleasi imbratisari lungi.

caci ne aseman unui infinit, dar nu acel infinit cuprinzator, coplesitor, de care ti-e frica —
ce nu cunosti iti provoaca frica, nu e ceva ce se intampla la noi.
nici nu stiu de ce spun “noi”, nu ne-as baga niciodata in aceeasi oala. mai de graba ne-as baga in antiteza.
tu probabil ca ai fi luna pentru mine. mereu aici sa ma vegheze in timpuri vulnerabile, mereu protectoare undeva din umbra, fara ca niciodata sa-mi arati vreo urma de ardoare, chit de ma iubesti secunda de secunda.
iar eu, n-as fi decat sarmanul rasarit. care incearca si incearca in fiecare zi cate ceva.

nu ma intreba de ce iubesc rasariturile, parca imi dau o noua sansa, imi dau speranta poate sa ma materializez in tot cercul meu nonsens.

stii de ce nici asemanarea dintre luna si rasarit nu imi place? pentru ca soarele acapareaza luna, o lumineaza cu lumina lui si e ca si cand ar munci de doua ori, nu? o data stand pe cer, iar alta data luminand luna. totusi nu e cam mult de munca?
si te-ai mai gandit vreodata ca ei doi nu se intalnesc niciodata? soarele dispare inainte sa apara luna si invers. poate se zaresc cateva minute, dar nu le este de ajuns ca sa se cunoasca intr-adevar.

poate ca asta e povestea noastra, asa ne e sfarsitul, iar noi nu suntem infinitul.
nici macar inceputul.
nu am inceput, pentru ca sigur am fi terminat de mult.
si prefer sa nu ne intamplam decat sa ne oglindim in clasicul sfarsit al tuturor relatiilor.

poate ca suntem stele. si incercam atat de tare sa ne apropiem una de cealalta incat nu realizam ca de fapt in tot acest timp noi ne orbim si iar ne facem rau.

nu stiu ce suntem, dar suntem ceva din spatiu. poate tu carul cel mare, eu mercur retrograd, tu pasare maiastra , eu sfant seminomad.